miercuri, 31 octombrie 2007

oama de stiinta fata-spate


... sete si dor de codru verde...

Azi dormitam

Acum vreun an si ceva, intr-un moment de inactivitate absoluta si enervanta, intr-un loc numit "Opinia ta" pe intranet unde toata lumea casca, s-a trezit omul de stiinta din mine si, ridicand degetul aratator l-am citat din "Plictiseala" - carte interesanta pe care am citit-o in tren dupa ce s-a introdus interdictia privind fumatul...

"natura incitatoare a cascatului asupra somnolentei colective sporeste sansele de supravietuire ale fiecarui animal. Destul de curios, somnul colectiv ar constitui un avantaj, in acelasi timp pentru vanatori si pentru prada: animalele care dorm laolalta isi tin de cald si-si economisesc energia necesara pentru a ataca si a se apara. Ierbivorele ce dormiteaza impreuna risca mai putin un atac al pradatorilor decat indivizii izolati si adormiti. (...) In ceea ce priveste pradatorii, ei ar beneficia de un atac grupat dupa un somn reparator: uniunea da forta tuturor"

Prin urmare,
azi dormitam.

duminică, 28 octombrie 2007

cu sau fara


...mi-am adus aminte: viata
dar am considerat-o doar un pretext...

joi, 25 octombrie 2007

Fata cu ochii transparenti

- O stii pe fata de la etajul 1 cu ochii albastrii, aproape transparenti?
- O stiu. Ce-i cu ea?
- Are cam mult fond de ten in jurul ochiului drept - cineva i-a facut rau. Ai observat?
- Nu m-am uitat. I-am observat doar mersul. E schimbat.
- Du-te si vorbeste cu ea...
- Mai e unu la etajul 2 care mi-a zis azi sa vorbesc cu ea . Vrea sa-i fac cunostinta ... Nu, nu ma duc.
- Cineva trebuie sa vorbeasca cu ea. Du-te tu.
- Daca are ceva de spus, vine ea la mine si spune...
- Nu-ti pasa?
- Cum sa nu... Dar stai, in fond, ce vreti de la ea? Sa va arate rana?

marți, 23 octombrie 2007

Fiti bineveniti in viata vesnica, prieteni.

Ultima carte pe care am pus mana azi, ne ia in ras. Habar n-am daca rasul este bine venit sau e doar un capriciu postmodernist cu dus-intors. Harriet, ziarista germana pe care autorul o pomeneste, povesteste o parabola: ca si cum esti intr-o cabina telefonica dupa sfarsitul lumii. Care sfarsit? Nici unul. Ei bine, asa trebuie sa fie atunci cand crezi cu tarie ca nu exista limite... eram, nu mai eram viata era reala. Cica.

azi, in graba

Intrebata (eu pe mine) - oamenii, de ce fug ei? zic ...aaaa, ma gandesc, zic... pai... ca sa simta ca au muschi, oase, tendoane? Cateodata ca sa se uite? Altadata pentru ca nici ei nu stiu? Oricum, cine fuge alearga. Cine alearga, ce face?

sâmbătă, 20 octombrie 2007

http://www.youtube.com/watch?v=72Luqt9rihE
Posted by Picasa

NEVERMORE

Urasc semnele de exclamare. Nimeni nu se mai mira in ele. Toata lumea urla.
Asta noapte am cosmarit ... mintea mea torcea incetisor despre lucruri trecute si petrecute.
Sunt anumite cuvinte de-ale tatalui meu care parca-mi apartin - e vorba de lupi, de taramuri nordice, despre o lume in deriva... Si tata a gasit un taram cu cer fara sfarsit, cu vise fara sfarsit unde omul n-a pus piciorul. El tipa NEVERMORE! Mie nu-mi plac tipetele, mai ales noaptea si atunci cuvintele noastre se confunda si noi rostim impreuna: Neobisnuit stralucesc stelele, in acele momente dincolo de miezul noptii astrul capata culoarea normala si cei doi lupi inceteaza sa mai urle si sufletul alearga si sufletul meu este cerc.

miercuri, 17 octombrie 2007

gest
Posted by Picasa

... de-ale mele

Cine merge prin vreun cabinet psiho ca sa-si ia carnetul de conducere, va fi (foarte probabil) pus sa deseneze un arbore.
"Desenati un arbore cat de bine puteti", ii spune vreo cocoana pe un ton formal sau plictisit.
Din pacate, pe nimeni nu intereseaza arborele tau, dar cei care trec prin experienta asta isi fac multe probleme, gandindu-se cum ar fi trebuit sa deseneze un arbore conform asteptarilor cocoanei.
Pe la mine prin bibloteca a ramas o carte de vreo suta de pagini despre testul asta, dar nu l-am administrat nimanui niciodata fiindca am vrut ca oamenii care mi s-au adresat sa ramana increzatori in arborii lor, iar daca careva avea de a face cu vreun baobab, imi spunea singur.
Ei bine, iata si arborele meu si ceva notite pe care le-am insemnat pe margine.
Oricine poate observa ca pomul meu nu incape in pagina. Asa sunt eu.

.. de-ale lumii

Apropos, ultima carte aparuta in materie de cinism - Arta de a fii egoist chiar daca altora nu le convine (Editura 3). N-am deschis-o ca sa nu le dau satisfactie.

marți, 16 octombrie 2007

Taci, iata e ceasul gingas, si-ai putea
cu o soapta sa-l sfarmi, sa-l injunghii...
Materia doarme cu pumnii deschisi
... Stelele i se rotesc printre unghii

(de-ale lui Nichita)

duminică, 14 octombrie 2007

Poveste de demult

Falit lunatec de mere coapte,

de flori de noapte şi de buline,

i-am zis,

care eşti departe,

i-am zis…

Cine-ţi va aduce ghirlande

de daruri

la picioare

flori de lacrimi cu miere şi caşbecuri,

cu becuri şi şerbeturi?

Cine-ţi va mai crede acum poveştile cu zâne

de vise pierdute?

Şi ce poate fi mai rău decât frica de ghinion

din somn de lunatec care nici că ştie,

nici că nu ştie ceva.

Vreau să fiu

Ales,

Cules,

Mirosit şi pipăit,

mi-a zis.


Vreau toată grădina

şi lumina de lună la rădăcini. Să-mi aducă câte o nouă calitate şi virtute de poveste.


Vreau ca fiecare pasăre

să-mi cânte în strună

în lună şi în inima-mi mare de vegetală.


Vreau jucării şi jocuri

multe, multe şi mărunte şi mari şi mici şi să-i înfrunt pe cei ce nu mă cred că n-am doar bastoane de zahăr şi petale agale, ci eu am tot ce poţi cere la un lunatec şi ce am eu n-au ei până vor ajunge lunateci.

Îmi place visul şi paradisul

şi o baie de lună în fiecare noapte când ardeii, purceii, roşiile şi casteaveţii dorm fără să afle de mine – toate câte ţi-am spus şi ştiai odată.

Fiindcă pot…

Dar tot vorbind de săptămâni, de luni şi de ani,

Lunatecul cel mititel,

Se umflă în semilune şi-n alune, de durere se făcu covrig

Se umflă în pene şi plesni-n catrene.

L-am plâns fiindcă nu-l mai aveam mititel şi de pluş şi de zahăr, de iaurt şi fructe. Am chemat şi bocitoarelee-urzitoarele de urzici cu scobitoarea şi mătrăguna. Preotului Pelin i-am dat niciuna din darurile şi bagatelele rămase de pe urma celui falit şi după ce am încununat şi oficiat că mi-am pierdut lunatecul cel drag, am anunţat toată grădina că cel posnaş şi drăgălaş a plecat într-o lungă călătorie, că m-am certat, din nou, cu el, că l-am alungat de la scăldat şi am aşteptat pe o tâmplă să văd ce se întîmplă (ca să văd dacă vine, pleacă sau se întoarce Mititel-Covrigel).



Şi mare-mi fu mirarea când am aflat că de fapt şi de drept, că lunatecul s-a trezit printre crengi şi ciuperci unde l-a aruncat, supărat, grădinarul, că s-a trezit şi s-a uimit că de ce nu-l invităm şi pe el să bea un pic cât-un pic de rouă cu sifon de pe faţa zorilor, zorilor bătrânelor, rele şi obrasnice care-l trezeau mereu şi-l strigau îngânând pe un ton blând şi-l copleşau cu sărutări şi bezele, cu lapte dulce şi pişcoturi.

Şi a început să plângă şi să smiorcăie toate pisicile de coadă că el e mic şi falit şi că toată viaţa lui s-a bălăcit până la poale în lună care-i mai nebună între toate stelele, mamele şi bunicile când îşi pedepsesc copiii fără motiv şi că el nu ştie să facă mai bine decât ce face.

Şi mi-am spus:

cum să-npac un lunatec supărat şi îngânfat, bosumflat ca o babă cârcotaşe, dar poznaşe?

Şi de când am aşteptat, am umblat şi m-am văitat, am crescut, m-am refăcut şi desfăcut în bucăţi de catifea, de tafta, de sfaturi multe şi mărunte până ce într-o zi când ploua-n ligheane prin burlane, spiriduşul meu pitic şi-npletit ca un covrig, mititel în covrigel, mi-a spus foarte trist şi blând,

ca nicicând,

că s-a săturat de cânt, de păsări, de rele şi belele, că nicicând nu va mai fi cel micuţ şi drăgălaş, cel lunatec şi poznaş, c-am crescut prea mare, că stau mult sub soare ş-am uitat de nebuna-luna şi minciuna spusă în loc de poveste şi după ce mă privi, mă iubi şi mă ciupi îşi făcu bagajele, îşi luă bocceluţa, umbrela şi cănuţa şi grădina şi bunicii şi covrigii şi ghirlande şi daruri şi caşbecuri şi mă lăsă mare şi lungă cu ochii în soare pe cănd el plecă pe un colţ de lună,

tot nebună,

pe un ciot de rază oarbă

de albă,

pe o stâncă-naltă într-un colţ de raclă

unde nu-l vedeam,

cu peceţi pe gură ca să nu-l descoasă vreun gândac de casă.

Am fost tristă tare

Am umblat prin ploaie

Şi am plăns o groază de lacrimi, de întâmplări şi din orice.

Aşa că Dumnezeu,

care mă privea din când în când


când avea timp şi când se terminau toate şedinţele interminabile (că nu se mai terminau odată!) şi când toţi sfinţii şi tot alaiul plecau în treburile lor


văzând El, cel Bun şi Milos cât sunt de supărată de când mi-a plecat lunatecul în lună, a decis pe îndelete,după ce a mai convocat, a invocat şi a evocat cu foarte multă înţelepciune o nouă şedinţă care a durat ani de zile şi de supărări, să-mi dea „alt lunatec mai mare şi mai molatec, mai tăcut sau vorbăreţ, poate unul cântăreţ, sau poet, sau acrobist, sau copist, sau dentist” şi de n-o găsi nici unul mi-o trimite el pe unul, asta depinzând de caz, de stilou, sau de necaz şi de n-o fi nici necaz, nici stilou şi nici de caz, îmi promise că de acum nu voi mai visa nicicum.

Iată că de când sosiră aşa multe şi mărunte – au venit pe geam, pe uşi, din oglinzi şi din păpuşi – eu m-am tot făcut mai mare şi mai mare (vai, ce mare!), cu o minte cât o zare care oricât aş zări-o n-o zăresc şi n-o cunosc...


Şi m-am hotârat sa-mi iau o boccea să plec cu ea

Uite-aşa mergând hai-hui prin lumea asta a nimănui

Sau a Lui, sau de nu-i – ce-mi pasă mie a cui?

iar pe tine,

Mititel-covrigel şi dulceag ca un briceag,

Vreau din lună să te-aduc, să te urc, să te cobor şi să-ţi cânt încetişor că de când tu stai stingher în cătunul stâncilor, în lumina orbilor, în inima somnului şi a visătorilor, fata cu coasa ţi-a fost mireasa, de picior te-a prins, de grindă te-a întins.

Iar de vei voii cu mine să vii, iţi voi da in dar viaţa de hoinar.


SFÂRŞIT

vineri, 12 octombrie 2007

2 ani impliniti


Buna dimineata

Astazi, vreme temperata.
Temperaturile vor fi cuprinse intre 12 si 20 grade.
Ignorati advertismentele ziarului pe care-l gasiti (vreti nu vreti) in metrou - cod galben incepand cu 13 octombrie, vreme cu temperaturi mai reci decat cele normale, vant puternic, precipitatii, lapovita si ninsoare la munte.
Nu urmaresc decat sa va surprinda - adica sa va provoace ceva emotii la prima ora fiindca oricum maine, 13 Octombrie, nu le citeste nimeni ziarul. Si daca ploua stam in casa.

joi, 11 octombrie 2007

urlet-ruga rug sau Ingerul meu de pamant

nu mai pot indura raceala cerului
m-am intrebat odata
daca nu cumva...
daca nu cumva sorii ar fi prea reci pentru a-l incalzi
sau , sau poate altceva
intr-o doara si numai asa
pana la urlet sa fi cioplit cerul prea rece
pana la ultima stea sa ma fi varat
fara de val
fara de timp
golit de ciocnirea
dintre albastru si aripa

miercuri, 10 octombrie 2007

Ce ne strabate

Imi spunea un prieten mai demult intr-o cafenea ca eu nu inteleg si el nu poate sa spuna. Ori iti dai seama, ori nu. Am insistat - chiar daca se supara pe mine, ii trece, mi-am zis. Enervat pe jumatate si placandu-i un pic ca ma intereseaza si ca il pun sa spuna, imi zice:
- Te uiti in jos, si te uiti in sus si vezi ca ceva te strabate...
Sunt cuvintele mele. Atunci el a folosit alte cuvinte si a facut cateva gesturi ca sa imi arate ce vrea sa spuna. Cred ca a fost nemultumit ca nu pricep. Mereu se uita la mine critic si da din cap a dezaprobare. Ce sa fac daca pricep greu...

duminică, 7 octombrie 2007


Vineri

M-am trezit vineri pe dupa-masa cu un baiet negricios, pensat, bine inrolat in vanzari si o cascada de vorbe s-a napustit sa curga asupra mea.

Ma veti intreba, probabil, cum ma vad peste cinci ani. La un alt interviu am fost intrebat care sunt trei calitati si trei defecte ale mele samd.

Dupa ce-mi spune pe sleau ca are cate-un alibi pentru orice si vazand eu ca nu-i chip sa ma-nteleg cu el, m-am trezit spunandu-i:
- Laudati-va.
- Poftim?
- Va invit sa va laudati.
Si parca se mai domoli un pic.

vineri, 5 octombrie 2007

inutil




Vorbind despre mine, intr-un spatiu virtual deschis bizar dintr-o nevoie pur umana (desi uneori alienanta), simt, cateodata, nevoia de a ma dezice de utilitatea lucrurilor si a gesturilor noastre.
Posted by Picasa

joi, 4 octombrie 2007

Sufletul - meu - Oglinda

Mi-a spus o prietena
- Auzi, stii ce, daca tot ai atatea de spus iti fac blog
- Nu, i-am zis, mi-am facut singura si nu am scris nici un cuvant in el. Oricum nu scriu nici un cuvant - daca-mi place sa vorbesc, spun.

Cu toate astea, mi-am capatat renumele de scriitoare fiindca... nici eu nu stiu de ce, in fine, cred ca stiu sa formulez ceea ce altii vor sa spuna.

Asa ca nu ma pot abtine sa nu vorbesc despre cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata - a venit din partea unui musulman batran care vorbea romaneste ca Ismail (sau cum i-o fi zicand) din "Toate panzele sus" iar eu puneam intr-o forma comunicabila ceea ce el se straduia sa spuna. Asa ca, surprins, de modul frumos in care-i reproduceam ideile mi-a zis " Ai un Suflet-Oglinda".

marți, 2 octombrie 2007

Cruzime

Am auzit aseara o poveste: mama, doua gemene de cinci ani, doi bunici (tata disparut), bunica creste copilele, mama munceste si le viziteaza seara, bunicul (mi-l imaginez stand in fotoliu cu ziarul in mana) se imbolnaveste, pleaca la spital, una dintre gemene se roaga in fata unei cruciulite cu o seara innainte ca bunicul sa moara " Te rog, Doamne, sa vina bunicu` acasa sanatos", bunica tace, mama tace, bunica are o durere surda cuibarita undeva in spatele fruntii (e o femeie dura, nu poate sa planga), nimeni nu spune nimic doar fetele nu stiu ce inseamna "moarte", bunica umbla pe strazi dezorientata, surda, muta si pregateste o pomana, bunicul nu se mai intoarce acasa - fetele nu trebuie sa vada asa ceva, bunicul merge direct in groapa.

...Prima mea amintire despre moarte... o pasare cazuta pe jos, un miros de pamant, eu (miloasa ca intotdeauna) plangand-o " N-are cine sa o ingroape, saraca..."

Cand am inceput sa port pe brate sobolanii morti pe care-i gaseam in spatele cofetariei, mama m-a bruscat asa de tare incat mi-am dat seama ca moartea nu-i chiar atat de importanta.

luni, 1 octombrie 2007

Posted by Picasa

Mariile

Am multe Marii in urma - bunicile si strabunicile mele, toate Marii , fiecare o alta Marie. Am cunoscut patru, iar pe una dintre ele, nascuta chiar de Sfanta Marie Mare, am iubit-o cu adevarat.
Pe mine nu ma cheama nimeni Maria decat o singura data pe an ca sa nu ma dezic de ele, Mariile mele, atat de diferite care s-au impletit in mine si mi-au dat cel de-al treilea prenume. Prin urmare e un dat.

Arhivă blog