Poveste de demult

Falit lunatec de mere coapte,

de flori de noapte şi de buline,

i-am zis,

care eşti departe,

i-am zis…

Cine-ţi va aduce ghirlande

de daruri

la picioare

flori de lacrimi cu miere şi caşbecuri,

cu becuri şi şerbeturi?

Cine-ţi va mai crede acum poveştile cu zâne

de vise pierdute?

Şi ce poate fi mai rău decât frica de ghinion

din somn de lunatec care nici că ştie,

nici că nu ştie ceva.

Vreau să fiu

Ales,

Cules,

Mirosit şi pipăit,

mi-a zis.

Vreau toată grădina

şi lumina de lună la rădăcini. Să-mi aducă câte o nouă calitate şi virtute de poveste.

Vreau ca fiecare pasăre

să-mi cânte în strună

în lună şi în inima-mi mare de vegetală.

Vreau jucării şi jocuri

multe, multe şi mărunte şi mari şi mici şi să-i înfrunt pe cei ce nu mă cred că n-am doar bastoane de zahăr şi petale agale, ci eu am tot ce poţi cere la un lunatec şi ce am eu n-au ei până vor ajunge lunateci.

Îmi place visul şi paradisul

şi o baie de lună în fiecare noapte când ardeii, purceii, roşiile şi casteaveţii dorm fără să afle de mine – toate câte ţi-am spus şi ştiai odată.

Fiindcă pot…

Dar tot vorbind de săptămâni, de luni şi de ani,

Lunatecul cel mititel,

Se umflă în semilune şi-n alune, de durere se făcu covrig

Se umflă în pene şi plesni-n catrene.

L-am plâns fiindcă nu-l mai aveam mititel şi de pluş şi de zahăr, de iaurt şi fructe. Am chemat şi bocitoarelee-urzitoarele de urzici cu scobitoarea şi mătrăguna. Preotului Pelin i-am dat niciuna din darurile şi bagatelele rămase de pe urma celui falit şi după ce am încununat şi oficiat că mi-am pierdut lunatecul cel drag, am anunţat toată grădina că cel posnaş şi drăgălaş a plecat într-o lungă călătorie, că m-am certat, din nou, cu el, că l-am alungat de la scăldat şi am aşteptat pe o tâmplă să văd ce se întîmplă (ca să văd dacă vine, pleacă sau se întoarce Mititel-Covrigel).

Şi mare-mi fu mirarea când am aflat că de fapt şi de drept, că lunatecul s-a trezit printre crengi şi ciuperci unde l-a aruncat, supărat, grădinarul, că s-a trezit şi s-a uimit că de ce nu-l invităm şi pe el să bea un pic cât-un pic de rouă cu sifon de pe faţa zorilor, zorilor bătrânelor, rele şi obrasnice care-l trezeau mereu şi-l strigau îngânând pe un ton blând şi-l copleşau cu sărutări şi bezele, cu lapte dulce şi pişcoturi.

Şi a început să plângă şi să smiorcăie toate pisicile de coadă că el e mic şi falit şi că toată viaţa lui s-a bălăcit până la poale în lună care-i mai nebună între toate stelele, mamele şi bunicile când îşi pedepsesc copiii fără motiv şi că el nu ştie să facă mai bine decât ce face.

Şi mi-am spus:

cum să-npac un lunatec supărat şi îngânfat, bosumflat ca o babă cârcotaşe, dar poznaşe?

Şi de când am aşteptat, am umblat şi m-am văitat, am crescut, m-am refăcut şi desfăcut în bucăţi de catifea, de tafta, de sfaturi multe şi mărunte până ce într-o zi când ploua-n ligheane prin burlane, spiriduşul meu pitic şi-npletit ca un covrig, mititel în covrigel, mi-a spus foarte trist şi blând,

ca nicicând,

că s-a săturat de cânt, de păsări, de rele şi belele, că nicicând nu va mai fi cel micuţ şi drăgălaş, cel lunatec şi poznaş, c-am crescut prea mare, că stau mult sub soare ş-am uitat de nebuna-luna şi minciuna spusă în loc de poveste şi după ce mă privi, mă iubi şi mă ciupi îşi făcu bagajele, îşi luă bocceluţa, umbrela şi cănuţa şi grădina şi bunicii şi covrigii şi ghirlande şi daruri şi caşbecuri şi mă lăsă mare şi lungă cu ochii în soare pe cănd el plecă pe un colţ de lună,

tot nebună,

pe un ciot de rază oarbă

de albă,

pe o stâncă-naltă într-un colţ de raclă

unde nu-l vedeam,

cu peceţi pe gură ca să nu-l descoasă vreun gândac de casă.

…

Am fost tristă tare

Am umblat prin ploaie

Şi am plăns o groază de lacrimi, de întâmplări şi din orice.

Aşa că Dumnezeu,

care mă privea din când în când

când avea timp şi când se terminau toate şedinţele interminabile (că nu se mai terminau odată!) şi când toţi sfinţii şi tot alaiul plecau în treburile lor

văzând El, cel Bun şi Milos cât sunt de supărată de când mi-a plecat lunatecul în lună, a decis pe îndelete,după ce a mai convocat, a invocat şi a evocat cu foarte multă înţelepciune o nouă şedinţă care a durat ani de zile şi de supărări, să-mi dea „alt lunatec mai mare şi mai molatec, mai tăcut sau vorbăreţ, poate unul cântăreţ, sau poet, sau acrobist, sau copist, sau dentist” şi de n-o găsi nici unul mi-o trimite el pe unul, asta depinzând de caz, de stilou, sau de necaz şi de n-o fi nici necaz, nici stilou şi nici de caz, îmi promise că de acum nu voi mai visa nicicum.

Iată că de când sosiră aşa multe şi mărunte – au venit pe geam, pe uşi, din oglinzi şi din păpuşi – eu m-am tot făcut mai mare şi mai mare (vai, ce mare!), cu o minte cât o zare care oricât aş zări-o n-o zăresc şi n-o cunosc...

Şi m-am hotârat sa-mi iau o boccea să plec cu ea

Uite-aşa mergând hai-hui prin lumea asta a nimănui

Sau a Lui, sau de nu-i – ce-mi pasă mie a cui?

iar pe tine,

Mititel-covrigel şi dulceag ca un briceag,

Vreau din lună să te-aduc, să te urc, să te cobor şi să-ţi cânt încetişor că de când tu stai stingher în cătunul stâncilor, în lumina orbilor, în inima somnului şi a visătorilor, fata cu coasa ţi-a fost mireasa, de picior te-a prins, de grindă te-a întins.

Iar de vei voii cu mine să vii, iţi voi da in dar viaţa de hoinar.

SFÂRŞIT