Bloguiala si realitatea care palpita nedefinit

Totul a pornit de la faptul ca realitatea palpita, dar nu are un sens inteligibil. Mai este si faptul de a nu-ti permite sa ai o lume interioara si a ti-o alcatui in exterior ceea ce ma face sa ma gandesc intotdeauna la ceea ce oamenii numesc "hobby" si la obsesia pentru fotografie a corporatistilor, spre exemplu.

Cat despre mine, scrisul pare a fi un refugiu asa cum alteori ma refugiez dormind, sau prin alte obiceiuri. Pe masura ce pun stapanire pe ceea ce sunt, nevoia de a scrie scade oarecum si devine ca si mersul pe bicicleta sau inotul - nu se uita, le faci cu placere daca ai unde sau cu ce.

Cam atat despre scris. Dar de cand clasa I c si-a facut blog din nevoia declarata a parintilor de a-si ajuta copiii, mi se pare prea mult si ma gandesc ca pana la urma copiii au o existenta care palpita nedefinit si se desprinde undeva in afara parintilor, ma uit la Simina care si-a pus eticheta la intrarea in camera (numele ei) si a spus " camera asta este a mea"... Mi se pare ca oamenii astia fac un hobby din proprii copii... E ca si cum scoti cainele in parc si-mi aduc aminte ce i-am spus la randul meu mamei mele cam pe la aceeasi varsta: " Stii, eu nu sunt catelul tau!".