suntem vii

Am umblat prin Cismigiu si am vazut lumina aceea si apa si pomii care in alta primavara ma deprimau si-mi pareau violenti. Si am inspirat mirosul acela de seva si am zburdat, am tropait si am vorbit si in alta seara am cantat si am simtit ca respir cu adevarat, ca aerul vibreaza, ca lumea exista, pulseaza, ca e suficient sa pulsez impreuna cu ea.

Mereu am evitat sa traiesc primavara si am simtit-o prea tare si cum ma invadeaza si ma copleseste.

Si-mi zic ce primavara ciudata traim si capricioasa, sunt oamenii pe care-i iubesc si care-mi lesina in brate sau departe de privirile mele, sunt lupii cei tineri cu privirea lor atipita de dimineata care noaptea isi incordeaza grumazul, mai sunt si fantanile cu apa rece si neagra si cerul deasupra si parca niciodata nu mi-am simtit sangele mai viu si parca totul seamana cu un camp de lupta si prin nara unui soldat a rasarit o brandusa si-mi vine sa strig traim si poate ca nu ne-am fi dat seama altadata.

Un poet necunoscut imi tot trimite versuri si poate le trimite tuturor,

mîna mea ca o viperă îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme de trupuri şi somn

(spune el probabil tuturor adreselor cu nume de femeie) dar imi amintesc despre mine cum pe vremea in care scriam poezii primavara era doar o plazmuire a mintii mele...