Get Real! Un altfel de spam - poetic...
Se pare ca vraja virtualului zboara mintile poetilor... amesteca lumile, oamenii devin ireali, la indemana imaginii pe care o vrem despre celalalt, oricare ar fi el... creaza impresia de intimitate intre oameni care nu s-au vazut niciodata si viceversa: oameni care traiesc ani de zile impreuna par a nu se recunoaste...
Poetul care imi tot trimite mailuri (mie sau la adrese cu nume de femeie, sau despre care cred eu asta) isi face revizia tehnica. Am primit de la el pana acum poezii despre mine si toate femeile intr-un corp comun despre care nu se stie altceva decat ca traim erotismul unui singur barbat pe care l-am cunoscut intr-o intimitate buimaca dat fiind faptul ca mi se adresa foarte personal si nu-mi aminteam sa-l fi cunoscut in sensul in care cineva te invita si iti da permisiunea sa-i scrii si ma gandeam de fiecare data de ce-mi scrie tocmai mie, de unde ma cunoaste, de unde il cunosc.
Fiind vorba de un spam, dar nu orice fel de spam, am simtit ca acest om a incalcat toate conventiile si ritmurile care leaga un anume barbat de o anume femeie si care presupun o relatie intre doi oameni reali care se recunosc unul pe altul ca fiind un celalalt cu nume propriu.
Iata si ultimile vesti de la el:
am vorbit cu mama azi-noapte.
„alo! alo!”, a spus şi-apoi m-a ascultat
într-o tăcere metalică.
i-am povestit înfrigurat ultimii treizeci de ani
fără ea ca şi cînd ar fi fost o sărbătoare continuă
şi fiecare înfrîngere o invitaţie la bal.
„alo! alo!” a spus
şi-a început să plîngă ca un copil prost. am alinat-o
povestindu-i două fotografii uzate din care o ştiu
nepoţii ei. i-am explicat cum a fost prima zi
de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond.
cum mă strîngeau pantofii noi la prima nuntă.
„alo!” a spus şi s-a închis.
mamă ai tăi au uitat că locurile de veci
pe pămînt se plătesc la un număr de ani. ori
n-au numărat anii cu grijă.
bref, nu mai ai loc printre noi.
să mă mai suni din senin
chiar dacă telefonul e vechi şi legătura proastă.
zice el. pentru mai multa vizibilitate ne trimite si un link:
www.adriansuciu.ro/www.adrian.suciu.ro (am nimerit-o, din gresala pe aici) ca sa ne intrebam: cine pana mea mai e si asta, cine esti dumneata? (sa fii contrariat si sa cauti sa-l cunosti). Mda, scriitor afiliat printr-o conexiune virtuala cu dublul sau (two meanings): casute de mail, e-mailuri poetice, erotism, un abur psihedelic, o generatie, prieteni si femei abstracte, carnale si descarnate... o lume crestata intre lumi ca o vulva (cred ca ar agreea metafora)...
De fiecare data am sperat ca ma confunda cu cineva, dar de fiecare data m-a descumpanit linkul pe care-l atasaza la sfarsit si lipsa unei forme personalizate de adresare care ar face diferenta intre mine, o necunoscuta si altcineva cum ar fi o cititoare care a cumparat una dintre cartile lui, i s-a adresat intr-o forma sau alta ca o admiratoare si iubita lui din liceu cu care vrea sa reinoade o legatura...
Individ de gen masculin, poate orfan (sau poate doar la figurat), poate are halucinatii auditive noaptea (sau poate doar reverii nocturne), iar ziua povesteste despre mortii pe care nu-i mai are si poate nu i-a avut niciodata, sau poate doar putin, sau poate e un mod de a atrage atentia... Zic asta din pura rautate, ca sa ma dezic de orice amestec in treaba cu mama care nu mai are loc printre noi... care noi?
Vorbeste despre cei vii si cei morti ca si cum ar fi doua lumi labile, abunda in metafore sexuale, seduce intr-un fel trist si narcisic, isi face din cand in cand auzit strigatul de disperare si-ti vine sa-l tii in brate ca sa nu se risipeasca. Toate astea fiindca poezia salveaza suflete cumva doar daca exista un celelalt care sa ti le ia inauntru intr-un soi de tacere... Cum celalalt nu-i suficient, e om si e imperfect, se satura si isi vede de treaba lui, il iubeste, dar se iubeste si pe sine, el recurge la a-si extinde discursul catre o adresa universala: femeia, barbatul, publicul, cititorul, lumea, noi sau tu. Asa-i intr-un fel cand celalalt nu mai e suficient, e prea real, are nevoi proprii, te oglindeste uneori, uneori si inevitabil, nu.
Intr-un fel, nu-i tocmai gresit sa-ti doresti oglinzi, daca s-ar pastra intr-un registru subiectiv si acvatic ca un sens pentru sine in care pluteste lumea dublului, adunata din franturi si senzatii in cuvinte. Dar tot intr-un fel, exasperant pentru el, rabufnind in versuri, difuzeaza, striga, geme "flux-reflux, flux-reflux...", si-mi vine sa-i dau intr-o zi un mail si sa-i spun: trezeste-te si scoala-te din carapacea ta de scoica! Lumea reala pulseaza, are textura visului de noapte in contactul cu aerul rece al diminetii, se naste ca un copil strain-familiar, aparte de parinti... Realul este, poate, cel mai lung si straniu discurs auzit vreodata, are legatura si e diferit de noi.
Numele de femei si barbati sunt fiinte vii. Cand ni se rosteste numele, cand se vorbeste despre "noi", "tu" ca si cum am fi doar proiectii ale mintii cuiva (eu si orice alta femeie posibila, eu si orice mort, eu si oricare viu... noi si celalalt), resimti organic mesajul ca pe o vivisectie, muscatura, sau iubire adresata catre tine, mine, catre ea, catre oricine. Iar cel care se adreseaza astfel, construieste automat o lume virtuala care duce catre alta lume virtuala pe care vrea apoi sa o repare printr-o taietura pentru a se simti real si viu.
Eu, una, reala, sunt vie. Cred cu tarie in realitatea mea si a lumii, in tot ceea ce naste si umbla, in puterea pe care ne-o da dorinta de a construi si uni lucrurile, in faptul ca daca tai treptele de dedesupt, tai si treptele de deasupra si ca treptele sunt facute pentru a le pasi cu respect. Uneori sunt obosita de toate astea... Uneori cer.
Poetul care imi tot trimite mailuri (mie sau la adrese cu nume de femeie, sau despre care cred eu asta) isi face revizia tehnica. Am primit de la el pana acum poezii despre mine si toate femeile intr-un corp comun despre care nu se stie altceva decat ca traim erotismul unui singur barbat pe care l-am cunoscut intr-o intimitate buimaca dat fiind faptul ca mi se adresa foarte personal si nu-mi aminteam sa-l fi cunoscut in sensul in care cineva te invita si iti da permisiunea sa-i scrii si ma gandeam de fiecare data de ce-mi scrie tocmai mie, de unde ma cunoaste, de unde il cunosc.
Fiind vorba de un spam, dar nu orice fel de spam, am simtit ca acest om a incalcat toate conventiile si ritmurile care leaga un anume barbat de o anume femeie si care presupun o relatie intre doi oameni reali care se recunosc unul pe altul ca fiind un celalalt cu nume propriu.
Iata si ultimile vesti de la el:
am vorbit cu mama azi-noapte.
„alo! alo!”, a spus şi-apoi m-a ascultat
într-o tăcere metalică.
i-am povestit înfrigurat ultimii treizeci de ani
fără ea ca şi cînd ar fi fost o sărbătoare continuă
şi fiecare înfrîngere o invitaţie la bal.
„alo! alo!” a spus
şi-a început să plîngă ca un copil prost. am alinat-o
povestindu-i două fotografii uzate din care o ştiu
nepoţii ei. i-am explicat cum a fost prima zi
de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond.
cum mă strîngeau pantofii noi la prima nuntă.
„alo!” a spus şi s-a închis.
mamă ai tăi au uitat că locurile de veci
pe pămînt se plătesc la un număr de ani. ori
n-au numărat anii cu grijă.
bref, nu mai ai loc printre noi.
să mă mai suni din senin
chiar dacă telefonul e vechi şi legătura proastă.
zice el. pentru mai multa vizibilitate ne trimite si un link:
www.adriansuciu.ro/www.adrian.suciu.ro (am nimerit-o, din gresala pe aici) ca sa ne intrebam: cine pana mea mai e si asta, cine esti dumneata? (sa fii contrariat si sa cauti sa-l cunosti). Mda, scriitor afiliat printr-o conexiune virtuala cu dublul sau (two meanings): casute de mail, e-mailuri poetice, erotism, un abur psihedelic, o generatie, prieteni si femei abstracte, carnale si descarnate... o lume crestata intre lumi ca o vulva (cred ca ar agreea metafora)...
De fiecare data am sperat ca ma confunda cu cineva, dar de fiecare data m-a descumpanit linkul pe care-l atasaza la sfarsit si lipsa unei forme personalizate de adresare care ar face diferenta intre mine, o necunoscuta si altcineva cum ar fi o cititoare care a cumparat una dintre cartile lui, i s-a adresat intr-o forma sau alta ca o admiratoare si iubita lui din liceu cu care vrea sa reinoade o legatura...
Individ de gen masculin, poate orfan (sau poate doar la figurat), poate are halucinatii auditive noaptea (sau poate doar reverii nocturne), iar ziua povesteste despre mortii pe care nu-i mai are si poate nu i-a avut niciodata, sau poate doar putin, sau poate e un mod de a atrage atentia... Zic asta din pura rautate, ca sa ma dezic de orice amestec in treaba cu mama care nu mai are loc printre noi... care noi?
Vorbeste despre cei vii si cei morti ca si cum ar fi doua lumi labile, abunda in metafore sexuale, seduce intr-un fel trist si narcisic, isi face din cand in cand auzit strigatul de disperare si-ti vine sa-l tii in brate ca sa nu se risipeasca. Toate astea fiindca poezia salveaza suflete cumva doar daca exista un celelalt care sa ti le ia inauntru intr-un soi de tacere... Cum celalalt nu-i suficient, e om si e imperfect, se satura si isi vede de treaba lui, il iubeste, dar se iubeste si pe sine, el recurge la a-si extinde discursul catre o adresa universala: femeia, barbatul, publicul, cititorul, lumea, noi sau tu. Asa-i intr-un fel cand celalalt nu mai e suficient, e prea real, are nevoi proprii, te oglindeste uneori, uneori si inevitabil, nu.
Intr-un fel, nu-i tocmai gresit sa-ti doresti oglinzi, daca s-ar pastra intr-un registru subiectiv si acvatic ca un sens pentru sine in care pluteste lumea dublului, adunata din franturi si senzatii in cuvinte. Dar tot intr-un fel, exasperant pentru el, rabufnind in versuri, difuzeaza, striga, geme "flux-reflux, flux-reflux...", si-mi vine sa-i dau intr-o zi un mail si sa-i spun: trezeste-te si scoala-te din carapacea ta de scoica! Lumea reala pulseaza, are textura visului de noapte in contactul cu aerul rece al diminetii, se naste ca un copil strain-familiar, aparte de parinti... Realul este, poate, cel mai lung si straniu discurs auzit vreodata, are legatura si e diferit de noi.
Numele de femei si barbati sunt fiinte vii. Cand ni se rosteste numele, cand se vorbeste despre "noi", "tu" ca si cum am fi doar proiectii ale mintii cuiva (eu si orice alta femeie posibila, eu si orice mort, eu si oricare viu... noi si celalalt), resimti organic mesajul ca pe o vivisectie, muscatura, sau iubire adresata catre tine, mine, catre ea, catre oricine. Iar cel care se adreseaza astfel, construieste automat o lume virtuala care duce catre alta lume virtuala pe care vrea apoi sa o repare printr-o taietura pentru a se simti real si viu.
Eu, una, reala, sunt vie. Cred cu tarie in realitatea mea si a lumii, in tot ceea ce naste si umbla, in puterea pe care ne-o da dorinta de a construi si uni lucrurile, in faptul ca daca tai treptele de dedesupt, tai si treptele de deasupra si ca treptele sunt facute pentru a le pasi cu respect. Uneori sunt obosita de toate astea... Uneori cer.
